Lumea fascinantă a cimitirelor private din România, unde plătești taxă de protecție și după moarte

Moartea e o treabă tare complicată. Bine, mai mult pentru noi, cei care trăim acum, și niște filosofi de-a lungul timpului. Bunicii noștri o vedeau mai degrabă ca pe o altă etapă a vieții, așa că n-o să-i auzi prea des să vorbească despre crize existențiale și să se întrebe dacă au făcut „destul” în viață, orice ar însemna și asta.

Pe lângă discuțiile despre sensul vieții, un alt aspect, mult mai pragmatic, ne complică viața (și moartea) în zilele noastre: costul înmormântării. Dincolo de promovarea agresivă a firmelor de pompe funebre, în ultimii ani și-au făcut apariția în România cimitirele private. Până la urmă, dacă suntem dispuși să privatizăm sănătatea și viața însăși, până la moarte nu mai decât un pas. Ca să aflu mai multe despre asta am vorbit cu Mihai Rusu, lector universitar la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu, care a studiat acest fenomen.

Există o sacralitate a morții care a făcut să avem dintotdeauna ritualuri și norme menite să le protejeze. Pe de altă parte, deseori există și presiuni economice sau de altă natură asupra ei. „Cele două au fost mereu într-o tensiune, dar până de curând, logica sacralității morții a fost clar cea dominantă. La noi, putem spune că s-a ajuns la un echilibru între cele două abia după transformările capitaliste de după 1989, care au dus la o comodificare și privatizare a înmormântărilor”, explică Mihai.

Sigur, schimbarea n-a apărut de nicăieri, ci e mai degrabă în linia transformărilor sociale începute din vest unde, spune el, „începând din secolul al XIX-lea, vedem deja o revoluție necropolară. Până atunci, moartea era un eveniment comunitar – oamenii erau îngropați în cimitirele parohiale din centrul orașelor sau chiar în curte. După 1800, îngroparea s-a mutat la marginea orașelor, ca parte dintr-un proces de igienizare și raționalizare a morții.” Nu doar că sunt îngropați altundeva, dar moartea se petrece tot mai des în spitale. Sunt presiuni materiale, dar și e o întreagă nouă paradigmă a morții care a apărut odată cu modernitatea. 

Sigur, la noi a mai durat până să ne prindă valul modernității, dar orașele noastre au intrat și ele mai târziu pe același făgaș. Dar în ciuda schimbărilor, sacralitatea morții a rămas în continuare logica dominantă. În consecință, statul și societatea au protejat acest interes. 

„Până prin 1989, sicriele și celelalte obiecte și servicii de înmormântare erau furnizate de către stat. Era o direcție a serviciilor publice care se ocupa de asta, dar care ulterior s-a privatizat.” E puțin ironic când te gândești că regimul comunist, teoretic ateu, te ajuta mai mult să-ți faci o înmormântare creștină decât guvernele de acum, unde toți sunt cu crucea-n frunte la orice sărbătoare.

Un soi de piață a locurilor de veci a existat chiar și înainte de 1989, dar era vorba de obicei de tranzacții la negru. Nevoia cea mai mare era de obicei la oraș, unde cimitirele deveneau neîncăpătoare, iar cererea de spații tot mai mare. „Primul cimitir privat din țară a apărut în București, pe lângă Militari, prin 1997, însă funcționa într-o zonă gri, pentru că legislația de atunci nu permitea existența unor cimitire private”, spune Mihai. Prima lege care să le permită și să le reglementeze a apărut în 2014 și cu destul de mult scandal. 

Chiar și așa, gradul de ocupare al locurilor de veci din cimitir era foarte ridicat, multe din București erau deja la sută la sută. Ce făceau aceste cimitire private, deși într-un mod improvizat, era să reducă din presiunea pe cele publice, așa că statul le-a tolerat închizând ochii. Nu la fel de îngăduitoare a fost și Biserica Ortodoxă Română.

„Atitudinea BOR de împotrivire se înscrie în ceea ce am denumit sfântă indignare – revolta a fost provocată în primul rând de transformarea sacralității morții într-un obiect de speculă și profit. În al doilea rând, era vorba probabil și de un interes pragmatic pentru că acești operatori privați erau și competitorii lor, totodată”. S-a ajuns până acolo încât preoților să li se interzică să facă slujbe de înmormântare în aceste cimitire. 

Ca termen de comparație, ca să vezi gravitatea „păcatului” privatizării, aceeași interdicție se aplică celor care aleg incinerarea în locul îngropării. Vezi și cazul unui proprietar de cimitir privat din Botoșani care a încercat să-și îngroape mama, dar niciun preot nu a vrut să facă slujba de înmormântare.

Surprinzător, după ce legea a trecut în 2014, atitudinea BOR s-a schimbat complet. De la sfânta indignare, biserica și-a luat rolul de competitor în sfânta piață liberă. Trebuie făcută și o diferență: cimitirele vechi erau cimitire parohiale – în teorie, locurile de veci se dau cu niște taxe foarte mici – în timp ce cele făcute recent de biserică se numesc cimitire eparhiale. 

Culmea, ce i-a atras atenția lui Mihai este că cimitirele eparhiale, adică ale bisericii, le-au depășit pe cele ale privaților în tot ce ține de marketing și simț al afacerilor. Vezi și tu ce site profesionist are Cimitirul Sfântul Nicolae din București, de exemplu: poți să-ți alegi locul de veci din cele disponibile, ca la cinema, ai testimoniale, variante de a plăti în rate și galerie foto. Alt cimitir din Cluj are și pagină de Facebook.

Ironic sau nu, în țara în care credem că totul trebuie privatizat pentru a fi mai eficiente, cimitirele private încearcă să-și ascundă identitatea. „Multe din ele sunt construite în continuarea cimitirelor originale, așadar lipite de ele, fără a semnaliza că sunt o entitate separată. De fapt, e un mod de camuflare”, observă Mihai. De ce strategia asta „pe șestache”? Pentru că ideea de cimitir privat încă sună a ceva negativ în mintea oamenilor, eretic chiar. 

„O dovadă în acest sens e discuția pe care am avut-o când am sunat la un cimitir eparhial din București. I-am spus doamnei care mi-a răspuns la telefon că fac o cercetare legată de cimitirele private. N-am apucat să termin că m-a întrerupt să-mi spună că acesta nu e un cimitir privat, ci e gestionat de biserică. Dar normal că e tot privat, pentru că nu e gestionat de stat”.

Dar crearea de noi cimitire private e doar una din laturile problemei. Autoritățile locale nu au vrut sau n-au putut să rezolve problema locurilor de veci, așa că multe au fost mai mult decât bucuroase să o paseze unor entități private. Primăria scapă de bătaia de cap, privații fac profit, singurul pierzător e, ca de obicei, românul de rând. O latură și mai macabră e privatizarea cimitirelor publice deja existente. Ele rămân în proprietatea statului, dar administrarea lor este concesionată unor operatori privați. 

Sigur, ai cazurile de vânzare la negru a locurilor de veci, monopol pentru firme de casă și șpaga pentru orice ai vrea să faci. Dar ai și cazuri în care, dacă nu plătești taxa anuală, ți se lipește o înștiințare pe cruce cu somația de plată. Poți să vezi și aici în poză cum într-un cimitir din Constanța administratorii privați au somat morții să-și plătească taxa anuală. În Alba Iulia s-a mers chiar și mai departe — acolo, administratorul a vandalizat mormintele „rău-platnicilor” cu vopsea fosforescentă. „În acest ultim caz, vorbim deja de o tranziție de la o violență simbolică, la una fizică, la profanare de morminte” spune Mihai.

La noi, problema de logistică și spațiu a morții e relativ recentă, dar alte țări se confruntă cu ea de zeci de ani deja. Dacă ți se par scumpe locurile noastre de veci, prețurile din vest sunt și mai restrictive. Mulți dintre ei aleg incinerarea în locul înhumării tocmai din cauza costurilor. Un alt motiv e și că au o cultură a morții mai deschisă și sunt mai multe variante permise cultural. „Dacă în România, proporția care apelează la incinerare e undeva la 0,3 la sută, în alte țări e mult mai ridicată. Anglia are în jur de 60 la sută, Cehia tot la un nivel asemănător, în timp ce Japonia e de aproape sută la sută. Până și Rusia, țară tot ortodoxă, rata e de vreo 25-30 la sută”, completează Mihai.

Dar ca să revin la tensiunea dintre sacru și economic, există și perspective chiar și mai tranșante. Chiar Mihai povestește cum, în cadrul unei conferințe despre moarte din Anglia, diverse companii încercau să pitch-uiască serviciile care ei se ocupă de cadavre. „Nu era vorba de debarasare, ci chiar neantizare”. De la dizolvarea trupului într-un acid lichid până la tehnologii care folosesc niște forțe imense pentru distrugerea corpului. „Greu de imaginat ce fel de ritualuri poți alătura acestui spectacol tehnologic de neantizare a corpului. Din perspectiva asta putem spune că desacralizarea îți atinge apogeul”. Nu înseamnă că asta e norma sau prea des întâlnit. În plus, astfel de discuții nici măcar nu-și au sensul la noi, unde cultura morții e cu totul alta.

Cert e că problema lipsei locurilor de veci doar se acutiza cu timpul. Mai ales cu îmbătrânirea populației, fiecare an care trece înseamnă tot mai puține locuri și prețuri tot mai mari. În ritmul ăsta, cel puțin. Și atunci, care ar fi soluția?

Putem să continuăm ce am făcut și până acum – fie prin cimitire private, fie ca primăriile să gestioneze extinderea și înființarea de cimitire publice la prețuri accesibile tuturor. Chiar și așa, anual mor între 200 și 300 de mii de români. Chiar dacă nu toți au nevoie de locuri de veci noi, pentru orașele mari ar deveni cu timpul problemă uriașă de logistică și costuri.  

Încearcă să cauți pe Google „locuri de veci București” și o să găsești zeci și sute de oferte de vânzare pe site-uri tip OLX, Okazii, Anunțul și chiar pe un site crestinortodox.ro. Am vrut să văd cât m-ar costa dacă aș vrea să-mi iau un loc de veci în cimitirul Bellu, ca Fane Spoitoru, iar prețul urcă până la sume de 20 000 – 45 000 de euro. Ca o paranteză, locurile de veci nu se pot vinde în mod legal pentru că tu nu ești teoretic proprietarul lor, ci un simplu concesionar. Ele se pot „dona”, dar cui să-i mai pese de asta?

Te întrebi atunci dacă nu ar fi o soluție preluarea locurilor de veci atât de vechi încât nu mai au nicio rudă care să se îngrijească de ele și să fie date către niște „locatari” noi. În cazul ăsta, Mihai îmi dă exemplul cimitirelor vechi de sași din Sibiu, oraș care acum abia dacă mai are 1 la sută din populație de origine săsească.

Pe de o parte, majoritatea nu sunt vizitate probabil de nicio rudă. Pe de altă parte, cimitirele sunt parte din patrimoniul istoric al orașului și o astfel de acțiune ar fi foarte problematică. Foarte probabil, o să întâmpini tot felul de complicații și în restul țării.

O altă variantă de luat în considerare, conform lui Mihai, ar fi poate o „migrare a morții”, adică locuitorii din orașe să aleagă înmormântarea în satele părinților sau bunicilor. Problema de spațiu nu mai e la fel de stringentă și nici nu e nici vreo ruptură drastică de tradiții și atașament.

În orice caz, e destul de probabil ca în următoarele decenii să ne schimbăm mult modul în care ne raportăm la moarte și ritualurile din jurul ei, iar asta nu e neapărat bine sau rău. „În ortodoxie, înhumarea într-un loc de veci face parte din ceea ce am numi demnitatea morții. În plus, vorbim de o dominație a bisericii asupra morții, așa că norma socială e că există un singur mod de înhumare. Preotul e cel care preia un fel de proprietate simbolică. Din momentul în care decedatul intră în capelă, biserica preia nu doar sufletul, ci și corpul”. 

Tendința occidentală de detașare de vechile ritualuri și crearea altora noi e însă tot mai prezentă și la noi. Un cimitir din Hunedoara are servicii de incinerare și, pe lângă asta, poți plăti ca cenușa rămasă să fie transformată într-un fel de diamant. „Reducerea corpului persoanei într-o bijuterie care poate fi purtată la gât e ceva extravagant raportat la cultura morții de la noi. Înainte ar fi fost chiar scandalos. Dar lumea începe să accepte că gestionarea morții nu e un dat unic. Fiecare dintre noi suntem stăpâni pe corpurile noastre și e în regulă să decidem ce facem cu ele după ce nu vom mai fi”. În același sens, Mihai consideră că ar trebui încurajată și incinerarea, care ar reduce o parte din presiunea pe crearea de noi și noi locuri de veci.

Concluzia lui? „Nu există o soluție unică, ci un pachet de măsuri care să lucreze împreună. În mod clar, soluția nu e privatizarea, ci mai degrabă oferirea unor servicii publice de stat. Fie sub forma de spații funerare, fie sub forma incinerării”.